Nicolae Dunăre - Ornamentică tradițională comparată - PROLEGOMENA

Sumar

PROLEGOMENA     ....................................        5

FORMA IN CREAŢIA PLASTICĂ TRADIŢIONALĂ ......      11

ELEMENTELE  CONSTITUTIVE ALE DECORULUI TRA­DIŢIONAL    ..........................................      18

CONTRIBUŢII LA CLASIFICAREA ORNAMENTELOR....      27

MORFOLOGIE Şl STRUCTURĂ ORNAMENTALĂ........      48

SEMANTICĂ ORNAMENTALĂ  ........................      74

ALTE GRUPĂRI ORNAMENTALE ......................    122

CONCLUZII     ........................................    141

Abrevieri   ............................................    152

L'ornementation   traditionnelle comparee   ..............    153

Vergleichende studie Ober traditionelle ornamentik......    156

Prolegomena

Trepte pregătitoare. În lucrarea de faţă sînt selecţionate principalele rezultate pe care le-am acumulat de-a lungul unui sfert de veac de cercetări directe asupra fe­nomenului ornamental popular dezvoltat în cele mai diferite zone etnografice din ţară, conservat în cuprinsul multor colecţii muzeale româneşti, europene şi extraeuropene şi consemnat în unele din publicaţiile cu caracter etnologic de la noi şi de aiurea. Concomitent cu operaţiile de documentare, pe diferite praguri ale cercetării, constatările cristalizate au fost dezbătute succesiv în sesiuni de specia­litate sau în cadrul unor colective academice, universitare, muzeologice din ţară şi de peste hotare. Cea mai largă dezbatere a principiilor teoretice şi metodologice, avînd ca ţel o specificare a demersului teoretic propriu acestui domeniu, s-a desfă­şurat în cadrul colectivelor care s-au consacrat cercetării monografice a Văii Jiului (1955—1956) şi Ţării Birsei (1957—1965)¹, dar mai cu seamă pe parcursul sesiunii speciale avînd ca temă clasificarea ornamentelor populare, desfăşurate la Cluj-Na-poca între 10—12 februarie 1967². Alte trepte de confruntare şi concretizare au fost posibile în cadrul Congresului internaţional de ştiinţe antropologice şi etno­logice de la Chicago (I973)³ şi în etapa finală de elaborare a chestionarelor de cercetare pentru Atlasul etnografic al României (1975—1976).

Centrul etnografic clujean (nucleele de specialişti de la Universitatea „Babeş-Bolyai", Muzeul etnografic al Transilvaniei, Filiala Academiei Republicii Socialiste România, Institutul de arte plastice „Ion Andreescu" etc.). iie-a facilitat dezvoltarea, în acest scop, a unui contact susţinut cu muzeele de profil etnogra­fic din toate provinciile istorice româneşti, şi, în primul rînd, cu Muzeul satului şi de artă populară (Bucureşti), Muzeul etnografic al Transilvaniei (Cluj-Na-poca), Muzeul Brukenthal (Sibiu), Muzeul etnografic al Moldovei (Iaşi), Muzeul Ţării duşurilor (Oradea), Muzeul etnografic maramureşan (Sighetul Marmaţiei), Muzeul Banatului (Timişoara), Muzeul ialomiţean (Slobozia), Muzeul Deltei Dunării (Tulcea), Muzeul Unirii (Alba Iulia), muzeele din Suceava, Piatra Neamţ.

Pe de altă parte, în vederea unei ample documentări comparative, ne-am bucurat de concursul mai multor instituţii academice, universitare şi muzeologice de peste hotare, cărora le exprimăm gratitudinea noastră. Dintre-acestea menţio­năm: din Austria, Muzeul austriac de etnologie şi Catedra de etnografie a Univer­sităţii de Ia Viena; din Cehoslovacia, Institutul de etnologic al Academiei slovace (Bratislava), Institutul de etnografie şi folclor al Academiei-cehoslovace (Praga) şi Muzeul naţional slovac (Martin); din Elveţia, Muzeul şi Societatea elveţiană de tradiţii populare (Basel), Muzeul etnologic al oraşului Geneva; din Franţa, Muzeul Omului, Muzeul naţional de arte şi tradiţii populare, Societatea de etno­grafie din Paris, Societatea de etnologie franceză (Paris), Muzeul de arte şi istorie al Savoiei din Chambery; din Italia, Muzeul naţional de arte şi tradiţii populare (Roma), Institutul şi muzeul de antropologie şi etnografie al Universităţii din Torino, Muzeul etnografic sicilian „G. Pitre" (Palermo); din Iugoslavia, Institu­tul de studii balcanice şi Muzeul etnografic de la Belgrad, Institutul de folclor al Macedoniei (Skoplje); din Polonia, Societatea poloneză de etnologie (Wroclaw), catedrele şi muzeele de etnografie de la Varşovia şi Lodz, Muzeul etnografic şi Biblioteca Jagelonska (Cracovia); din R.D.Germană, Muzeul de etnologie (Leip-zig); din jR. F. Germania, Centrul academic DAAD, Institutul de relaţii „Inter Nationes" şi Muzeul regional de la Bonn, Muzeul de etnologie şi Altonaer Museum de la Hamburg, muzeele etnografice în aer liber din Cloppenburg, Kiel, Kommern, Muzeul etnografic din Schleswig, Catedra de etnologie europeană şi Muzeul de artă şi istoria culturii ale Universităţii din Marburg/Lahn, Muzeul de stat pentru etno­logie şi Institutul sud-estic (Miinchen), Muzeul romano-german al oraşului Koln, precum şi Muzeul naţional german (Niirnberg); din Ungaria, Muzeul etnografic şi Societatea ungară de etnografie de la Budapesta, Institutul şi Muzeul etno­grafic din Debreţin, Institutul academic de cercetări de la Pecs; din U.R.S.S., Muzeul de antropologie şi etnografie al Academiei de ştiinţe (Leningrad), muzeele etnografice de Ia Moscova, Riga şi Vilnius.

Lucrarea porneşte de Ia adevărurile antropologice şi etnologice general recunoscute, şi anume că activităţile exercitate de oameni au colaborat la geneza sentimentului estetic, pretutindeni frumosul manifestîndu-se ca un exerciţiu al unei facultăţi specifice omului. Este vorba de o dezvoltare istorică a simţului artistic, deci desfăşurată cu necesitate în contextul specific al vieţii sociale⁴.

Aşa cum observa Karl Marx, „omul se afirmă în lumea reală nu numai prin gîndire, ci prin toate* simţurile sale". Dobîndind, în societate, o dimensiune axio­logică, „simţurile omului social sînt altele decit cele ale omului nesocial; abia prin complexitatea obiectual desfăşurată a esenţei umane se constituie complexitatea simţirii umane subiective, abia astfel sînt în parte educate o ureche muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei, pe scurt, simţuri capabile de desfătări omeneşti, simţuri care se afirmă ca forţe esenţiale umane. Căci nu numai cele cinci simţuri, ci şi aşa-zisele simţuri mentale, simţurile practice (voinţa, dragostea etc), într-un cuvînt simţirea umană, umanitatea simţurilor ia naştere abia prin existenţa obiectului său, prin natura umanizată. Formarea celor cinci simţuri este o operă a întregii istorii universale de pînă acum"⁶. In ultimă instanţă, toate acestea îşi au izvorul în rolul jucat de muncă în procesul de apariţie a artei, subli­niat odinioară de Friedrich Engels, în rolul mîinii omului social care, prin „per­fecţionări moştenite la îndeletniciri noi, tot mai complicate..., a putut atinge acel înalt grad de desăvîrşire, care i-a permis să creeze asemenea minuni ca tablou­rile lui Rafael..."⁶.

Pornind de la aceste constatări, Georg Lukăcs realizează o cercetare multi­laterală asupra originii şi structurii fenomenului estetic'. Din amplul său excurs analitic-explicativ, desprindem cîteva trepte sau praguri pe care omul social le-a parcurs în procesul de naştere, consolidare şi devenire a acestui fenomen.

Astfel, se dovedeşte că în procesul îndelungat al muncii — în care s-a făurit pentru întîia dată o adevărată relaţie subiect-obiect — subiectivitatea estetică este o formă evoluată şi specific modificată a relaţiei primare subiect-obiect. Cu alte cuvinte, facultatea creajiei artistice şi a plăcerii estetice nu sini însuşiri înnăscute ale spiritului uman. In conformitate cu bogatele atestări specifice arheologiei, etno­logiei etc, acestea sînt aptitudini apărute pe o treaptă determinată a dezvoltării social-istorice. în baza unor asemenea deprinderi treptate, structura esteticului îşi află dezlegarea în geneza sa, în multiplicitatea activităţilor spirituale originare din care s-au desprins simţul artistic şi creaţia artistică. Pe de altă parte, faptul că activitatea estetică a fost precedată genetic de un întreg proces de devenire — începînd cu depăşirea conţinutului magic şi religios din contextul plasmei nedi­ferenţiate, sincretice, de pe primele trepte ale vieţii şi continuînd cu aproprierea şi stratificarea progresivă a însuşirilor estetice — scoate şi mai pregnant în relief extraordinara întindere a drumului pe care 1-a străbătut umanitatea pînă la treapta activifătii artistice autonome⁸.

În baza unor îndelungate cercetări de teren, muzeologice şi bibliografice, prezenta lucrare îşi propune, ca ţel, realizarea unei sinteze etnologice şi etnoestetice într-un sector important al istoriei culturii şi artei populare româneşti, conside­rată pentru întîia oară într-un amplu context comparativ.

Ca domeniu de creaţie şi cercetare situat la intersecţia etnologiei cu istoria artei, cu antropologia social-culturală, estetica şi folcloristica, — istoria artei populare evidenţiază elementele constitutive ale ornamenticii populare tradiţio­nale, faptul că forma obiectelor făurite de creatorii populari reprezintă un aspect de o frumuseţe cu o frecvenţă inegalabilă în arta plastică, precum şi structura generală a decorului tradiţional (elemente, motive şi compoziţii ornamentale).

Concepută într-o cuprinzătoare perspectivă cultural-artistieă, lucrarea oferă o clasificare ştiinţifică multilaterală (morfologică, structurală, semantică, istorică, geografică) a ornamentelor populare tradiţionale româneşti şi europene, într-o continuă situare comparativă extraeuropeană, pe fundalul general al comu­nicării umane.

Pentru muzeologi, cercetători etnografi, folclorişti şi istorici, subliniem concluziile etnologice, iar dintre acestea, îndeosebi contribuţia studiului orna­menticii la definirea şi diferenţierea specificului etnocultural şi etnoartistic, iar pentru cadrele didactice, artiştii plastici, activiştii culturali şi creatorii din domeniul artizanal, constatările de ordin morfologic, funcţional şi estetic.

Cercetarea ornamenticii în perspectivă etnologică. Arta plastică populară formează o parte din vastul domeniu de cercetare al etnologiei, ştiinţă cu un pro­nunţat caracter istoric, etnosociologic, etnopsihologic şi antropologie cultural. Obiectul etnologiei este studiul istoriei sociale a civilizaţiei şi culturii populare. La rîndul ei, istoria artei plastice populare reprezintă o contribuţie amplă şi multi­laterală în desfăşurarea cercetărilor etnologice. Această ramură s-a dezvoltat atît sub incidenţa etnologiei, cît mai cu seamă din necesitatea de a contribui la eluci­darea unor probleme ridicate de istoria artei în general, cu a cărei sferă se inter­ferează în parte⁹.

Etnologia poate contribui, astfel, la întregirea şi lămurirea unora din pro­blemele pe care istoria artelor plastice nu le poate rezolva satisfăcător cu mijloa­cele ei specifice de investigare. La noi, această orientare metodologică s-a consoli­dat şi dezvoltat mai cu seamă în ultimele trei decenii, pe măsura întrupării unei acţiuni ample de valorificare a moştenirii artistice populare. În perioada din urmă, literatura noastră de specialitate s-a îmbogăţit cu numeroase.contribuţii referi­toare la arta plastică populară şi la ornamentiea tradiţională, în care se remarcă o tendinţă crescîndă de interpretare istorică, etnologică şi etnosociologică a ma­terialelor acumulate cu privire la acest domeniu al civilizaţiei şi culturii populare. Răspunzînd exigenţelor contemporane, cercetările au ţinut seama într-un mod tot mai deplin de caracterul deosebit de strîns al raporturilor dintre manifestările estetice şi ansamblul formelor de viaţă tradiţională, în care cele dintîi au luat naştere şi s-au dezvoltat¹⁰. Această situaţie corespunde, în ultimă instanţă, unor adevăruri mai generale. împrejurarea că manifestările de acest ordin au luat naştere şi s-au dezvoltat în cuprinsul civilizaţiilor şi culturilor tradiţionale a per­mis să se desprindă modalitatăţile incipiente sub care s-a manifestat frumosul: exprimarea unei atitudini estetice primare, elementare, un anumit simţ al formei, un act de intenţie artistică¹¹.

Totodată, cercetarea funcţiei sociale a obiectelor de artă populară a dus la constatarea că acestea sînt obiecte de utilitate practică în care, pe 'lîngă funcţia utilă pentru care au fost create, făuritorul lor a pus şi anumite elemente de podoa­bă, a manifestat anumite intenţii decorative ¹². Obiectele de artă populară nu se înfăţişează deci ca întruchipări sau plăsmuiri de sine stătătoare, ci în funcţie de utilitatea lor individuală şi socială. în fiecare caz, aspectul estetic se subordonează celui practic, considerat într-b accepţie foarte cuprinzătoare¹³. În aceeaşi ordine de idei, reţinem contribuţia recentă a lui P.Mercier, care a demonstrat cum carac­terul „utilitar" al artei şi problematica creaţiei estetice sînt nedespărţite în con­textul societăţii tradiţionale, şi aceea a lui P. Francastel, care a subliniat rolul cercetărilor etnologice moderne în relevarea funcţiei pe care arta a jucat-o în dezvoltarea şi interpretarea cunoştinţelor dobîndite în condiţiile societăţii con­temporane¹⁴. Prin prisma acestor constatări şi concluzii, rezultă că cercetările de istoria artei populare nu şi-ar atinge ţelurile dacă ar fi desprinse de factorii care determină utilitatea obiectelor. De aceea, spre a putea distinge ceea ce este orna­ment propriu-zis de ceea ce corespunde utilităţii practice, pe lîngă studiul colec­ţiilor muzeale am urmărit pe teren împrejurările în care obiectele de artă populară au fost făurite şi întrebuinţate în viaţa de toate zilele. Într-o mai mică sau mai mare măsură, forma de producţie în care membrii unei comunităţi omeneşti îşi cîştigă existenţa (agricultură, păstorit, pădurărit, minerit, pescuit, vînătoare etc.) con­tribuie şi la înţelegerea conţinutului artei respective. Cu alte cuvinte, se impune cunoaşterea modului concret de viaţă şi a creaţiei culturale populare luate în ansamblu, dintr-o zonă etnografică, de pe un întreg teritoriu naţional ş. a.m.d., într-o perspectivă monografică. În sensul acesta, orice amănunt asupra formelor de civilizaţie şi cultură ale poporului a cărui artă o studiem vine în sprijinul, înţe­legerii specificului ei.

Arta populară îndeplineşte — ce-i drept, în strînsă corelaţie cu funcţiile concrete ale obiectelor — şi funcţia de artă decorativă. Aceasta reiese fie din vreun motiv ornamental aplicat pe suprafaţa obiectelor de artă, fie din forma bună, sti­lizată şi perfect adecvată scopului, a acestor obiecte. Cîmpurile ornamentale ale suprafeţei ce suportă decoraţia pot conţine, însă, şi unele elemente cu alt rost decît cel pur estetic, şi anume unul magic, religios sau alt atribut social-practic. Aces­tea se situează la începutul artei, al atitudinii estetice, dînd cu vremea naştere unei anumite structuri decorative îndătinate, tipice, prin trecerea progresivă de la necarac-teristic la caracteristic, de la pre-estetic la estetic, prin felurite forme de trecere. în sfîrşit, pentru o istorie ştiinţifică a artei populare, calea de la muzeul de artă la cel etnologic „va fi mereu un drum necesar, sănătos, un drum care poate duce înapoi la adîncimi pre-estetice"¹⁵ De aceea, una dintre preocupările esenţiale ale ştiinţei artei în general şi ale istoriei artei populare în special este şi de a distinge carac­terul primordial de utilitate socială înainte ca el să fi evoluat spre estetic, prin repe­tarea formei şi pierderea sensului utilitar iniţial — legat de o anumită treaptă a evoluţiei sociale — datorită necontenitei transformări a modului de viaţă. Faptul că cea mai mare parte din materialele „artistice" oferite de etnologie nu au carac­tere pur estetice, ne solicită un spirit de discernămîrit deosebit. După cum este cunoscut, orice ştiinţă are de selecţionat, din complexul aspectelor posibile şi reale ale unui fapt sau fenomen, doar aspectul care face obiectul studiului ei. Foarte adeseori, riscul cel mai e in cercetarea artei populare nu este de a lua drept ornament ceea ce n-a avut iniţial un rost ornamental, ci de a nu considera sub raport estetic unele obiecte sau elemente care au aparent doar scopuri utilitare.

Producţia artistică populară în genere nu constituie deci un scop în sine, comparabilă cu „arta pentru artă", ci se înfăptuieşte în comunitate, spre a satis­face o seamă de trebuinţe caracteristice omului şi spre a-şi comunica ideile şi senti­mentele¹⁶, trebuind adică să servească în primul rînd unor scopuri practice. Com­prehensiunea unor asemenea scopuri practice cu un bogat conţinut şi larg orizont social se întemeiază pe adevărul că tipul de producţie determină în ultimă instanţă şi o seamă de activităţi repetate, ritmice etc". Acestea conduc la formarea unor deprinderi şi concepţii corespunzătoare, care nu în ultimul rînd se răsfrîng şi asupra formelor de manifestare cu caracter artistic-decorativ. Cu alte cuvinte, sistemele ocupaţionale exercitate de oamentşi complexul comunitar care te încorpora au jucat un rol specific în formarea simţului frumosului, care, la origine, era strîns legat de înţelegerea utilităţii obiectului¹⁸.

NOTE

1   N. DUNĂRE (reci.), Arta populară din Valea Jiului, Bucureşti, 1963, p. 259-300, 304-309, 468-476; idem, Ţara Bîrsei, II, Bucureşti, 1974, p. 157-370.

2  Cf.: RRHA, 1975, XII, p. 86--87.

3  N. DUNĂRE, Criteres pour la classifi-calion des ornements populaires, IX^e CISAE, Chicago, 1973.

4  K. MARX, F. ENCE1..S, Despre litera­tură şi artă, Bucureşti, 1953, p. 33—36; idem. Despre artă, Bucureşti, 1966, I, p. 135—139.

5  K. MARX, F. ENGELS, Despre artă, 1966, 1, p. 137.

6   Ibidem, p. 138- 139.

7   G. LUKĂCS, Estetica, I, Bucureşti, 1972, p.  11-45,  79-91,  95--187, 245-284.

8   Ibidem, p. 12-16.

9  J. POIRIER (reci.), Etimologie generale, Paris, 1968, p. 1725; N. DUNĂRE, Classifi-cation des ornements populaires, RRHA, 1975, XII, p. 51

10  Comp.: G. V. PLEHANOV, Scrisori fără adresă. Arta şi viaţa socială, Bucureşti, 1957; E. BERNEA, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, 1944, p. 81-87; N. HARTMANN, Estetica,  Bucureşti,  1974, p. 13-15,   40-13,

519-52!; M. ELIADE, De Zalmoxis a Geghis-Khan, Paris, 1970, p. 9-12; Arta populară din Valea Jiului, p. 20-24; P. MERCIER, Anthropologle sociale et culiurelle, in J.P., 1968, p. 990; P. FRANCASTEL, Esthetique et etimologie, în J.P., 1968, p. 1707; D. SRED-NY, La nature sociale de l'art, în VII-CIE (1972), Bucarest, 1976, I, p. 501-503.

11   W. WORRINGER, Abstracţie şi intro-patie şi alte studii de teoria artei, Bucureşti, 1970, p. 124; L. BLAGA, Trilogia valorilor. Bucureşti, 1946, p. 567.

12  Arta populară din Valea Jiului, p. 14.

13  B. A. RYBAKOW, Die Kunst der allen Slawen, in Geschichte der russischen Kunst, Dresda, 1957, p. 25, 56; AL. DIMA, Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, 1971, p. 27--31, 75; Arta populară din Valea Jiului, p. 14-16, 89-92; P. PETRESCU, Motive deco­rative celebre, Bucureşti, 1971, p. 9,

14  CL. LEVI-STRAUSS, La pensee sauvage, Paris, 1962, p. 33; P. Mercier, op. cit-, p. 990 -993; P. FRANCASTEL, op. cil., p. 1708, 1726-1727.

15   G. W. F. IIEGEL, Prelegeri de estetică. Bucureşti,   I,   p.   23,   311;   N.   HARTMANN, op.   cit.,  p.   154-156;   W.    WORRINGER, op. cit., p. 326.

16  M. O. KOSVEN, Introducere In istoria culturii primitive, Bucureşti, 1957, p. 141; N. BREAZU, Cunoaşterea artistică. Bucureşti, 1960, p. 54; V. E. MAŞEK, Mărturia artei, Bucureşti, 1972, p. 25, 105.

17  K. BOCHER, Arbeit und Rhythmus, Leipzig, 1896, p. 29, 78-79; Ibidem, Leipzig-Berlin, 1909, n. 22 şi urm., 369 şi urm.; G. V. PLEHANOV, op. cil., p. 35-72; T. VIANU, Estetica, ed. a III-a, Bucureşti, 1945, p. 217—

219; P. M. JOLTOVSKI, Ornumenlatsija narod-wjkh melatevikh virahi guțulschi, in NTTE, Kiev, 1958, 2, p. 84; N. DUNĂRE, Les motifs ornementaux dans l art populaire romnain, în „L'Ethnoaraphie", NS, 58-59, Paris, 1961-1965, p. 12-13; P. PETRESCU, op. cil.. p. 11.

13 Dealtfel, „legătura esteticului cu utilul si agreabilul nu poate fi desfăcută decît în cazuri limită (în modul cel mai clar la ornamentica aplicată in arhitectură)". (G. LUKÂGS, op. cil., p. 343).