Sumar
PROLEGOMENA .................................... 5
FORMA IN CREAŢIA PLASTICĂ TRADIŢIONALĂ
...... 11
ELEMENTELE
CONSTITUTIVE ALE DECORULUI TRADIŢIONAL
.......................................... 18
CONTRIBUŢII LA CLASIFICAREA
ORNAMENTELOR.... 27
MORFOLOGIE Şl STRUCTURĂ ORNAMENTALĂ........ 48
SEMANTICĂ ORNAMENTALĂ ........................ 74
ALTE GRUPĂRI ORNAMENTALE
...................... 122
CONCLUZII
........................................ 141
Abrevieri
............................................ 152
L'ornementation traditionnelle comparee .............. 153
Vergleichende
studie Ober traditionelle ornamentik......
156
Prolegomena
Trepte pregătitoare. În lucrarea de
faţă sînt selecţionate principalele rezultate pe care le-am acumulat de-a
lungul unui sfert de veac de cercetări directe asupra fenomenului ornamental
popular dezvoltat în cele mai diferite zone etnografice din ţară, conservat în
cuprinsul multor colecţii muzeale româneşti, europene şi extraeuropene şi
consemnat în unele din publicaţiile cu caracter etnologic de la noi şi de
aiurea. Concomitent cu operaţiile de documentare, pe diferite praguri ale
cercetării, constatările cristalizate au fost dezbătute succesiv în sesiuni de
specialitate sau în cadrul unor colective academice, universitare, muzeologice
din ţară şi de peste hotare. Cea mai largă dezbatere a principiilor teoretice
şi metodologice, avînd ca ţel o specificare a demersului teoretic propriu
acestui domeniu, s-a desfăşurat în cadrul colectivelor care s-au consacrat
cercetării monografice a Văii Jiului (1955—1956) şi Ţării Birsei (1957—1965)1,
dar mai cu seamă pe parcursul sesiunii speciale avînd ca temă clasificarea
ornamentelor populare, desfăşurate la Cluj-Na-poca între 10—12 februarie 19672.
Alte trepte de confruntare şi concretizare au fost posibile în cadrul
Congresului internaţional de ştiinţe antropologice şi etnologice de la Chicago
(I973)3 şi în etapa finală de elaborare a chestionarelor de
cercetare pentru Atlasul etnografic al României (1975—1976).
Centrul etnografic clujean (nucleele de
specialişti
de la Universitatea „Babeş-Bolyai", Muzeul etnografic al Transilvaniei,
Filiala Academiei Republicii Socialiste România, Institutul de arte plastice
„Ion Andreescu" etc.). iie-a facilitat dezvoltarea, în acest scop, a unui
contact susţinut cu muzeele de profil etnografic din toate provinciile
istorice româneşti, şi, în primul rînd, cu Muzeul satului şi de artă populară
(Bucureşti), Muzeul etnografic al Transilvaniei (Cluj-Na-poca), Muzeul
Brukenthal (Sibiu), Muzeul etnografic al Moldovei (Iaşi), Muzeul Ţării
duşurilor (Oradea), Muzeul etnografic maramureşan (Sighetul Marmaţiei), Muzeul
Banatului (Timişoara), Muzeul ialomiţean (Slobozia), Muzeul Deltei Dunării
(Tulcea), Muzeul Unirii (Alba Iulia), muzeele din Suceava, Piatra Neamţ.
Pe de altă parte, în vederea unei
ample documentări comparative, ne-am bucurat de concursul mai multor instituţii
academice, universitare şi muzeologice de peste hotare, cărora le exprimăm
gratitudinea noastră. Dintre-acestea menţionăm: din Austria, Muzeul
austriac de etnologie şi Catedra de etnografie a Universităţii de Ia Viena;
din Cehoslovacia, Institutul de etnologic al Academiei slovace
(Bratislava), Institutul de etnografie şi folclor al Academiei-cehoslovace
(Praga) şi Muzeul naţional slovac (Martin); din Elveţia, Muzeul şi
Societatea elveţiană de tradiţii populare (Basel), Muzeul etnologic al oraşului
Geneva; din Franţa, Muzeul Omului, Muzeul naţional de arte şi tradiţii
populare, Societatea de etnografie din Paris, Societatea de etnologie franceză
(Paris), Muzeul de arte şi istorie al Savoiei din Chambery; din Italia, Muzeul
naţional de arte şi tradiţii populare (Roma), Institutul şi muzeul de
antropologie şi etnografie al Universităţii din Torino, Muzeul etnografic
sicilian „G. Pitre" (Palermo); din Iugoslavia, Institutul de
studii balcanice şi Muzeul etnografic de la Belgrad, Institutul de folclor al
Macedoniei (Skoplje); din Polonia, Societatea poloneză de etnologie
(Wroclaw), catedrele şi muzeele de etnografie de la Varşovia şi Lodz, Muzeul
etnografic şi Biblioteca Jagelonska (Cracovia); din R.D.Germană, Muzeul
de etnologie (Leip-zig); din jR. F. Germania, Centrul academic DAAD,
Institutul de relaţii „Inter Nationes" şi Muzeul regional de la Bonn,
Muzeul de etnologie şi Altonaer Museum de la Hamburg, muzeele etnografice în
aer liber din Cloppenburg, Kiel, Kommern, Muzeul etnografic din Schleswig,
Catedra de etnologie europeană şi Muzeul de artă şi istoria culturii ale
Universităţii din Marburg/Lahn, Muzeul de stat pentru etnologie şi Institutul
sud-estic (Miinchen), Muzeul romano-german al oraşului Koln, precum şi Muzeul
naţional german (Niirnberg); din Ungaria, Muzeul etnografic şi
Societatea ungară de etnografie de la Budapesta, Institutul şi Muzeul etnografic
din Debreţin, Institutul academic de cercetări de la Pecs; din U.R.S.S., Muzeul
de antropologie şi etnografie al Academiei de ştiinţe (Leningrad), muzeele
etnografice de Ia Moscova, Riga şi Vilnius.
Lucrarea porneşte de Ia adevărurile
antropologice şi etnologice general recunoscute, şi anume că activităţile exercitate
de oameni au colaborat la geneza sentimentului estetic, pretutindeni frumosul
manifestîndu-se ca un exerciţiu al unei facultăţi specifice omului. Este vorba
de o dezvoltare istorică a simţului artistic, deci desfăşurată cu
necesitate în contextul specific al vieţii sociale4.
Aşa cum observa Karl Marx, „omul se
afirmă în lumea reală nu numai prin gîndire, ci prin toate* simţurile
sale". Dobîndind, în societate, o dimensiune axiologică, „simţurile omului
social sînt altele decit cele ale omului nesocial; abia prin
complexitatea obiectual desfăşurată a esenţei umane se constituie complexitatea
simţirii umane subiective, abia astfel sînt în parte educate o ureche
muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei, pe scurt, simţuri capabile
de desfătări omeneşti, simţuri care se afirmă ca forţe esenţiale umane. Căci
nu numai cele cinci simţuri, ci şi aşa-zisele simţuri mentale, simţurile
practice (voinţa, dragostea etc), într-un cuvînt simţirea umană, umanitatea
simţurilor ia naştere abia prin existenţa obiectului său, prin natura umanizată.
Formarea celor cinci simţuri este o operă a întregii istorii universale de
pînă acum"6. In ultimă instanţă, toate acestea îşi au izvorul
în rolul jucat de muncă în procesul de apariţie a artei, subliniat odinioară
de Friedrich Engels, în rolul mîinii omului social care, prin „perfecţionări
moştenite la îndeletniciri noi, tot mai complicate..., a putut atinge acel
înalt grad de desăvîrşire, care i-a permis să creeze asemenea minuni ca tablourile
lui Rafael..."6.
Pornind de la aceste constatări,
Georg Lukăcs realizează o cercetare multilaterală asupra originii şi
structurii fenomenului estetic'. Din amplul său excurs analitic-explicativ,
desprindem cîteva trepte sau praguri pe care omul social le-a parcurs în
procesul de naştere, consolidare şi devenire a acestui fenomen.
Astfel, se dovedeşte că în procesul
îndelungat al muncii — în care s-a făurit pentru întîia dată o adevărată
relaţie subiect-obiect — subiectivitatea estetică este o formă evoluată şi
specific modificată a relaţiei primare subiect-obiect. Cu alte cuvinte, facultatea
creajiei artistice şi a plăcerii estetice nu sini însuşiri înnăscute ale
spiritului uman. In conformitate cu bogatele atestări specifice arheologiei,
etnologiei etc, acestea sînt aptitudini apărute pe o treaptă determinată a
dezvoltării social-istorice. în baza unor asemenea deprinderi treptate, structura
esteticului îşi află dezlegarea în geneza sa, în multiplicitatea activităţilor
spirituale originare din care s-au desprins simţul artistic şi creaţia
artistică. Pe de altă parte, faptul că activitatea estetică a fost precedată
genetic de un întreg proces de devenire — începînd cu depăşirea conţinutului
magic şi religios din contextul plasmei nediferenţiate, sincretice, de pe
primele trepte ale vieţii şi continuînd cu aproprierea şi stratificarea
progresivă a însuşirilor estetice — scoate şi mai pregnant în relief
extraordinara întindere a drumului pe care 1-a străbătut umanitatea pînă la treapta
activifătii artistice autonome8.
În
baza unor îndelungate cercetări de teren, muzeologice şi bibliografice,
prezenta lucrare îşi propune, ca ţel, realizarea unei sinteze etnologice şi
etnoestetice într-un sector important al istoriei culturii şi artei populare
româneşti, considerată pentru întîia oară într-un amplu context comparativ.
Ca domeniu de creaţie şi cercetare situat la
intersecţia etnologiei cu istoria artei, cu antropologia social-culturală,
estetica şi folcloristica, — istoria artei populare evidenţiază elementele
constitutive ale ornamenticii populare tradiţionale, faptul că forma
obiectelor făurite de creatorii populari reprezintă un aspect de o frumuseţe cu
o frecvenţă inegalabilă în arta plastică, precum şi structura generală a
decorului tradiţional (elemente, motive şi compoziţii ornamentale).
Concepută într-o cuprinzătoare
perspectivă cultural-artistieă, lucrarea oferă o clasificare ştiinţifică
multilaterală (morfologică, structurală, semantică, istorică, geografică) a
ornamentelor populare tradiţionale româneşti şi europene, într-o continuă
situare comparativă extraeuropeană, pe fundalul general al comunicării
umane.
Pentru muzeologi, cercetători etnografi,
folclorişti şi istorici, subliniem concluziile etnologice, iar dintre acestea,
îndeosebi contribuţia studiului ornamenticii la definirea şi diferenţierea
specificului etnocultural şi etnoartistic, iar pentru cadrele didactice,
artiştii plastici, activiştii culturali şi creatorii din domeniul artizanal,
constatările de ordin morfologic, funcţional şi estetic.
Cercetarea ornamenticii în
perspectivă etnologică. Arta plastică populară formează o parte din
vastul domeniu de cercetare al etnologiei, ştiinţă cu un pronunţat caracter
istoric, etnosociologic, etnopsihologic şi antropologie cultural. Obiectul
etnologiei este studiul istoriei sociale a civilizaţiei şi culturii populare.
La rîndul ei, istoria artei plastice populare reprezintă o contribuţie amplă şi
multilaterală în desfăşurarea cercetărilor etnologice. Această ramură s-a dezvoltat
atît sub incidenţa etnologiei, cît mai cu seamă din necesitatea de a contribui
la elucidarea unor probleme ridicate de istoria artei în general, cu a cărei
sferă se interferează în parte9.
Etnologia poate contribui, astfel, la întregirea
şi lămurirea unora din problemele pe care istoria artelor plastice nu le poate
rezolva satisfăcător cu mijloacele ei specifice de investigare. La noi,
această orientare metodologică s-a consolidat şi dezvoltat mai cu seamă în
ultimele trei decenii, pe măsura întrupării unei acţiuni ample de valorificare
a moştenirii artistice populare. În perioada din urmă, literatura noastră de specialitate s-a
îmbogăţit cu numeroase.contribuţii referitoare la arta plastică populară şi la
ornamentiea tradiţională, în care se remarcă o tendinţă crescîndă de
interpretare istorică, etnologică şi etnosociologică a materialelor acumulate
cu privire la acest domeniu al civilizaţiei şi culturii populare. Răspunzînd
exigenţelor contemporane, cercetările au ţinut seama într-un mod tot mai deplin
de caracterul deosebit de strîns al raporturilor dintre manifestările estetice
şi ansamblul formelor de viaţă tradiţională, în care cele dintîi au luat
naştere şi s-au dezvoltat10. Această situaţie corespunde, în ultimă
instanţă, unor adevăruri mai generale. împrejurarea că manifestările de acest
ordin au luat naştere şi s-au dezvoltat în cuprinsul civilizaţiilor şi
culturilor tradiţionale a permis să se desprindă modalitatăţile incipiente sub
care s-a manifestat frumosul: exprimarea unei atitudini estetice primare,
elementare, un anumit simţ al formei, un act de intenţie artistică11.
Totodată, cercetarea funcţiei sociale a obiectelor
de artă populară a dus la constatarea că acestea sînt obiecte de utilitate
practică în care, pe 'lîngă funcţia utilă pentru care au fost create,
făuritorul lor a pus şi anumite elemente de podoabă, a manifestat anumite
intenţii decorative 12. Obiectele de artă populară nu se înfăţişează
deci ca întruchipări sau plăsmuiri de sine stătătoare, ci în funcţie de
utilitatea lor individuală şi socială. în fiecare caz, aspectul estetic se
subordonează celui practic, considerat într-b accepţie foarte cuprinzătoare13.
În aceeaşi ordine de idei, reţinem contribuţia recentă a lui P.Mercier, care
a demonstrat cum caracterul „utilitar" al artei şi problematica creaţiei
estetice sînt nedespărţite în contextul societăţii tradiţionale, şi aceea a
lui P. Francastel, care a subliniat rolul cercetărilor etnologice
moderne în relevarea funcţiei pe care arta a jucat-o în dezvoltarea şi
interpretarea cunoştinţelor dobîndite în condiţiile societăţii contemporane14.
Prin prisma acestor constatări şi concluzii, rezultă că cercetările de istoria
artei populare nu şi-ar atinge ţelurile dacă ar fi desprinse de factorii care
determină utilitatea obiectelor. De aceea, spre a putea distinge ceea ce este ornament
propriu-zis de ceea ce corespunde utilităţii practice, pe lîngă studiul
colecţiilor muzeale am urmărit pe teren împrejurările în care obiectele de
artă populară au fost făurite şi întrebuinţate în viaţa de toate zilele.
Într-o mai mică sau mai mare măsură, forma de producţie în care membrii unei
comunităţi omeneşti îşi cîştigă existenţa (agricultură, păstorit, pădurărit,
minerit, pescuit, vînătoare etc.) contribuie şi la înţelegerea conţinutului
artei respective. Cu alte cuvinte, se impune cunoaşterea modului concret de
viaţă şi a creaţiei culturale populare luate în ansamblu, dintr-o zonă
etnografică, de pe un întreg teritoriu naţional ş. a.m.d., într-o perspectivă
monografică. În sensul acesta, orice amănunt asupra formelor de civilizaţie şi
cultură ale poporului a cărui artă o studiem vine în sprijinul, înţelegerii
specificului ei.
Arta populară îndeplineşte — ce-i
drept, în strînsă corelaţie cu funcţiile concrete ale obiectelor — şi funcţia
de artă decorativă. Aceasta reiese fie din vreun motiv ornamental
aplicat pe suprafaţa obiectelor de artă, fie din forma bună, stilizată
şi perfect adecvată scopului, a acestor obiecte. Cîmpurile ornamentale ale
suprafeţei ce suportă decoraţia pot conţine, însă, şi unele elemente cu alt
rost decît cel pur estetic, şi anume unul magic, religios sau alt atribut
social-practic. Acestea se situează la începutul artei, al atitudinii
estetice, dînd cu vremea naştere unei anumite structuri decorative
îndătinate, tipice, prin trecerea progresivă de la necarac-teristic la
caracteristic, de la pre-estetic la estetic, prin felurite forme de
trecere. în sfîrşit, pentru o istorie ştiinţifică a artei populare, calea
de la muzeul de artă la cel etnologic „va fi mereu un drum necesar,
sănătos, un drum care poate duce înapoi la adîncimi pre-estetice"15 De
aceea, una dintre preocupările esenţiale ale ştiinţei artei în general şi ale
istoriei artei populare în special este şi de a distinge caracterul primordial
de utilitate socială înainte ca el să fi evoluat spre estetic, prin repetarea
formei şi pierderea sensului utilitar iniţial — legat de o anumită treaptă a
evoluţiei sociale — datorită necontenitei transformări a modului de viaţă.
Faptul că cea mai mare parte din materialele „artistice" oferite de
etnologie nu au caractere pur estetice, ne solicită un spirit de discernămîrit
deosebit. După cum este cunoscut, orice ştiinţă are de selecţionat, din
complexul aspectelor posibile şi reale ale unui fapt sau fenomen, doar aspectul
care face obiectul studiului ei. Foarte adeseori, riscul cel mai e in
cercetarea artei populare nu este de a lua drept ornament ceea ce n-a avut
iniţial un rost ornamental, ci de a nu considera sub raport estetic unele
obiecte sau elemente care au aparent doar scopuri utilitare.
Producţia artistică populară în genere nu
constituie deci un scop în sine, comparabilă cu „arta pentru artă", ci se
înfăptuieşte în comunitate, spre a satisface o seamă de trebuinţe
caracteristice omului şi spre a-şi comunica ideile şi sentimentele16,
trebuind adică să servească în primul rînd unor scopuri practice. Comprehensiunea
unor asemenea scopuri practice cu un bogat conţinut şi larg orizont social se
întemeiază pe adevărul că tipul de producţie determină în ultimă instanţă şi
o seamă de activităţi repetate, ritmice etc". Acestea conduc la
formarea unor deprinderi şi concepţii corespunzătoare, care nu în ultimul rînd
se răsfrîng şi asupra formelor de manifestare cu caracter artistic-decorativ.
Cu alte cuvinte, sistemele ocupaţionale exercitate de oamentşi complexul
comunitar care te încorpora au jucat un rol specific în formarea simţului
frumosului, care, la origine, era strîns legat de înţelegerea utilităţii
obiectului18.
NOTE
1 N.
DUNĂRE
(reci.), Arta populară din Valea Jiului, Bucureşti, 1963, p. 259-300,
304-309, 468-476; idem, Ţara Bîrsei, II, Bucureşti,
1974, p. 157-370.
2 Cf.:
RRHA, 1975, XII, p. 86--87.
3 N.
DUNĂRE,
Criteres pour la classifi-calion des ornements populaires, IXe
CISAE, Chicago, 1973.
4 K.
MARX, F. ENCE1..S, Despre literatură şi artă, Bucureşti,
1953, p. 33—36; idem. Despre artă, Bucureşti, 1966, I, p. 135—139.
5 K.
MARX, F. ENGELS, Despre artă, 1966, 1, p. 137.
6 Ibidem,
p. 138- 139.
7 G.
LUKĂCS,
Estetica, I, Bucureşti, 1972, p. 11-45,
79-91, 95--187, 245-284.
8 Ibidem,
p. 12-16.
9 J.
POIRIER (reci.), Etimologie generale, Paris, 1968, p. 1725; N. DUNĂRE,
Classifi-cation des ornements populaires, RRHA, 1975, XII, p. 51
10
Comp.: G. V. PLEHANOV, Scrisori fără
adresă. Arta şi viaţa socială, Bucureşti, 1957; E. BERNEA, Civilizaţia
română sătească, Bucureşti, 1944, p. 81-87; N. HARTMANN, Estetica, Bucureşti, 1974, p. 13-15, 40-13,
519-52!; M. ELIADE, De Zalmoxis a
Geghis-Khan, Paris, 1970, p. 9-12; Arta populară
din Valea Jiului, p. 20-24; P. MERCIER, Anthropologle sociale et
culiurelle, in J.P., 1968, p. 990; P. FRANCASTEL, Esthetique et
etimologie, în J.P., 1968, p. 1707; D. SRED-NY, La nature sociale de
l'art, în VII-CIE (1972), Bucarest, 1976, I, p.
501-503.
11 W.
WORRINGER, Abstracţie şi intro-patie şi alte studii de teoria
artei, Bucureşti,
1970, p. 124; L. BLAGA, Trilogia valorilor. Bucureşti, 1946, p. 567.
12 Arta
populară
din Valea Jiului, p. 14.
13 B.
A. RYBAKOW, Die Kunst der allen Slawen, in Geschichte der russischen
Kunst, Dresda, 1957, p. 25, 56; AL. DIMA, Arta populară
şi relaţiile ei, Bucureşti, 1971, p. 27--31, 75; Arta populară din
Valea Jiului, p. 14-16, 89-92; P. PETRESCU, Motive decorative celebre, Bucureşti,
1971, p. 9,
14 CL.
LEVI-STRAUSS, La pensee sauvage, Paris, 1962, p. 33; P. Mercier, op.
cit-, p. 990 -993; P. FRANCASTEL, op. cil., p. 1708, 1726-1727.
15 G.
W. F. IIEGEL, Prelegeri de estetică. Bucureşti, I, p. 23,
311; N. HARTMANN, op. cit., p. 154-156; W.
WORRINGER, op. cit., p. 326.
16 M.
O. KOSVEN, Introducere In istoria culturii primitive, Bucureşti,
1957, p. 141; N. BREAZU, Cunoaşterea artistică. Bucureşti, 1960, p. 54; V.
E. MAŞEK, Mărturia artei, Bucureşti, 1972, p. 25, 105.
17 K.
BOCHER, Arbeit und Rhythmus, Leipzig, 1896, p. 29, 78-79; Ibidem, Leipzig-Berlin,
1909, n. 22 şi
urm., 369 şi urm.; G. V. PLEHANOV, op. cil., p. 35-72; T. VIANU, Estetica,
ed. a III-a, Bucureşti, 1945, p. 217—
219; P. M. JOLTOVSKI, Ornumenlatsija
narod-wjkh melatevikh virahi guțulschi, in NTTE, Kiev, 1958, 2, p.
84; N. DUNĂRE, Les motifs ornementaux dans l art populaire romnain, în
„L'Ethnoaraphie", NS, 58-59, Paris, 1961-1965, p. 12-13; P. PETRESCU, op.
cil.. p. 11.
13 Dealtfel, „legătura esteticului cu
utilul si agreabilul nu poate fi desfăcută decît în cazuri limită (în modul cel
mai clar la ornamentica aplicată in arhitectură)". (G. LUKÂGS, op.
cil., p. 343).
No comments:
Post a Comment